Un alfabet scris pe marginea pietrei
Dacă privești o piatră ogham fără să știi despre ce este vorba, vezi doar niște linii scurte, tăiate de-a lungul unei muchii. Nu seamănă cu nicio scriere cunoscută. Și totuși este un alfabet, folosit în Irlanda și în părți din Țara Galilor, Scoția și Insula Man, în primele secole după anul 300. Muchia pietrei face rolul unei linii pe care se sprijină literele, iar fiecare literă este un grup de una până la cinci tăieturi făcute pe acea linie sau peste ea. Citești de jos în sus, urmând muchia, ca și cum ai urca o scară.
Ce se știe cu siguranță
Cunoaștem în jur de patru sute de inscripții ogham, cele mai multe în sudul Irlandei, în comitatele Kerry, Cork și Waterford. Altele se află în Țara Galilor, în Scoția, pe Insula Man și câteva în sud-vestul Angliei. Cele mai vechi sunt datate de specialiști în secolele patru și cinci, iar limba lor este irlandeza veche în forma ei timpurie, cu terminații pe care le-a pierdut apoi.
Ceea ce surprinde este cât de puțin spun aceste pietre. Aproape toate sunt formule scurte de felul „piatra lui cutare, fiul lui cutare” sau „descendentul lui cutare”. Nu sunt poezii, legi sau rugăciuni. Cel mai probabil marcau un mormânt, o hotărnicie sau dreptul unei familii asupra unui pământ. Stâlpi de piatră cu numele celui care are dreptul să stea acolo, atât și nimic mai mult.
De unde vine
Originea alfabetului este încă discutată. Părerea cea mai răspândită este că a fost inventat de oameni care vorbeau irlandeza și care cunoșteau alfabetul latin, probabil prin contactul cu lumea romană din Britania. Ordinea literelor, grupurile de câte cinci și felul în care vocalele sunt separate de consoane seamănă cu tradiția gramaticală latină. Alți cercetători au căutat legături cu rune, cu alfabetul grecesc sau cu un sistem de socotit pe degete. Se observă într-adevăr că literele pot fi făcute cu degetele așezate peste nas sau peste o muchie. Nu avem niciun text de la inventator care să ne spună cum a fost.
Un ajutor neașteptat pentru descifrare au fost pietrele bilingve din Țara Galilor, unde același nume apare scris în ogham și în latină. Ele au arătat ce sunete se ascund în tăieturi.
Cele patru familii
Cele douăzeci de litere de bază sunt împărțite în patru grupuri de câte cinci, numite aicme, adică familii. Fiecare grup poartă numele primei litere. Prima familie are tăieturi de o parte a liniei, a doua de cealaltă parte, a treia tăieturi oblice peste linie, iar a patra mici crestături peste ea. În interiorul fiecărei familii, numărul de tăieturi crește de la unu la cinci. Așa se recunoaște o literă fără să trebuiască să o înveți pe de rost, ci doar numărând și observând unde sunt tăieturile.
Mai târziu au fost adăugate încă cinci semne, numite forfeda, pentru sunete străine de irlandeza veche, mai ales cele venite din latină. Ele apar mai rar în pietre și mai des în manuscrise.
Copacii alfabetului
Fiecare literă are un nume, iar multe dintre aceste nume pot fi puse în legătură cu copaci. Beith este mesteacănul, Luis scorușul, Fearn arinul, Sail salcia, Nion frasinul, Dair stejarul, Coll alunul, Ruis socul, Ailm bradul, Iodhadh tisa. Din acest motiv ogham a fost numit adesea alfabetul copacilor. Trebuie spus însă că lista copacilor apare în manuscrise irlandeze din Evul Mediu, scrise la sute de ani după pietrele cele mai vechi, și că unele nume sunt incerte. Nu știm dacă cei care au tăiat primele pietre le gândeau ca pe niște copaci.
Textele medievale, ca Auraicept na nÉces, adică „Manualul învățaților”, și Cartea de la Ballymote, din secolul paisprezece, descriu ogham în amănunt. Ele arată și cum, în școlile de poezie, alfabetul a devenit un joc pentru erudiți. Existau variante în care literele erau înlocuite cu păsări, culori, orașe sau, într-un caz, cu poziția unei mâini în dreptul nasului.
Zeul, eroul și vrăjitorul
Tradiția irlandeză îi atribuie invenția lui Ogma, un zeu războinic și învățat din neamul Tuatha Dé Danann. Numele lui se aude chiar în numele scrierii. În poveștile vechi, ogham apare ca o scriere a puterii. Eroul Cú Chulainn taie un tânăr stejar, scrie pe el cuvinte în ogham și îl pune în jurul unui stâlp de piatră, ca oștirea reginei Medb să nu poată trece mai departe până nu găsește un om în stare să-l citească. În povestea Étaínei, un druid pe nume Dalán taie patru rămurele de tisă, scrie semne ogham pe ele și le folosește ca să afle unde este ascunsă femeia pe care o caută regele.
Aceasta este povestea pe care se sprijină ideea de divinație cu ogham. Este o poveste frumoasă, dar este una singură, iar rămurelele lui Dalán nu sunt un manual de ghicire.
Druizi, calendar și ce a adăugat secolul douăzeci
Se spune uneori că druizii celți scriau și ghiceau cu ogham. Nu există nicio dovadă pentru asta. Cele mai vechi inscripții sunt din vremea în care Irlanda devenea creștină, iar scrisul druizilor, dacă a existat, nu s-a păstrat. Autorii antici spun chiar că druizii se încredeau mai mult în memorie decât în scris.
Calendarul celor treisprezece luni ale copacilor, în care fiecare lună are un copac din ogham, este o invenție modernă, popularizată de poetul Robert Graves în cartea Zeița albă, din 1948. Graves a scris o carte inspirată, nu o lucrare de istorie, iar specialiștii în studii celtice nu o iau drept sursă. Faptul că a prins atât de bine arată însă cât de puternic este farmecul acestui alfabet. Cărțile și pachetele de ogham pe care le vedem azi pornesc din această tradiție recentă și din imaginația cititorilor, nu dintr-un obicei străvechi de a trage sorți.
De ce este totuși o unealtă bună de meditat
Nimic din toate acestea nu face ogham mai puțin interesant ca oglindă de gânduri. Cele douăzeci de litere sunt copaci, iar fiecare copac poartă o înțelegere veche despre ceva anume. Stejarul înseamnă tărie, salcia înseamnă flexibilitate, mesteacănul înseamnă început, iar tisa înseamnă sfârșit și reînnoire. Când tragi o literă, nu primești o sentință. Primești un punct de plecare pentru gândire, într-un limbaj de imagini simple și ușor de ținut minte.
Poate de aceea ogham ne atrage atât de mult. Este un alfabet care a început ca o marcă pe piatră, a devenit joc pentru învățați și s-a întors, secole mai târziu, ca un mod de a ne asculta pe noi înșine. Este scris pe margine, dar spune ceva despre centru.
