Dacă te uiți seară de seară la o planetă, într-o lună în care ea e retrogradă, vei vedea ceva ciudat. Timp de săptămâni a mers constant spre est, printre stele, apoi încetinește, pare că stă pe loc câteva zile, se întoarce și merge înapoi, apoi stă iar și își reia drumul. Oamenii au văzut asta de mii de ani și le-a luat mult să înțeleagă ce se întâmplă de fapt. Astăzi știm că planeta nu își schimbă niciodată sensul. Este o iluzie, dar una care a născut o parte din cea mai frumoasă astronomie veche și care a rămas importantă și în astrologie.
Ce vedem de fapt pe cer
Planetele se învârt în jurul Soarelui, fiecare cu viteza ei. Cele apropiate de Soare aleargă mai repede, cele depărtate mai încet. Când Pământul ajunge din urmă o planetă mai îndepărtată, cum e Marte sau Jupiter, o depășește, iar din punctul nostru de vedere planeta rămâne o vreme în urmă, ca și cum ar da înapoi. Imaginează-ți două mașini pe o autostradă. Cea de pe banda rapidă o depășește pe cealaltă, iar pentru cel din mașina rapidă, cealaltă pare că se dă înapoi în raport cu peisajul din fundal. Ea nu s-a oprit și nici nu a dat înapoi, doar am trecut noi pe lângă ea.
La Mercur și la Venus se întâmplă invers. Ele sunt mai aproape de Soare decât noi, deci ele sunt cele care ne depășesc. Retrogradarea lor are loc când trec între noi și Soare. De aceea Mercur și Venus par să se întoarcă tocmai când sunt cele mai apropiate de Pământ și cele mai greu de văzut, aproape de Soare pe cer.
Mișcarea retrogradă nu durează la fel la toate planetele. Mercur se întoarce de trei ori pe an, de fiecare dată pentru aproape trei săptămâni. Venus are o perioadă retrogradă la fiecare nouăsprezece luni, de vreo șase săptămâni. Marte se întoarce o dată la doi ani și două luni, pentru două luni sau mai mult. Jupiter și Saturn sunt retrograde în fiecare an, câte patru luni și ceva. Uranus, Neptun și Pluton stau retrograde cam cinci luni în fiecare an, adică peste o treime din timp. Soarele și Luna nu sunt niciodată retrograde.
Prima încercare, tăblițele din Babilon
Cele mai vechi observații pe care le avem vin din Mesopotamia. Preoții-astronomi din Babilon urmăreau planetele pe cer cu răbdare de generații și le notau pe tăblițe de lut. Cunoaștem texte din vremea regilor primei dinastii babiloniene care urmăresc Venus, iar din secolele următoare s-au păstrat mii de însemnări zilnice despre cer. Pentru ei, planeta care se întoarce pe cer era un semn pe care îl citeau, un mesaj al zeilor către rege și către țară.
Babilonienii nu s-au întrebat de ce se întorc planetele. S-au întrebat când. Către ultimele secole înainte de Hristos au ajuns să prevadă staționările și retrogradările cu ajutorul unor scheme aritmetice. Fiecare planetă avea o regulă de creștere și de scădere a vitezei, iar din ea ieșeau pozițiile viitoare. Nu aveau un model al cerului, aveau tabele care mergeau. Astronomia modernă a descoperit mai târziu cât de exacte erau.
Grecii și întrebarea de ce
Grecii au dat planetelor chiar numele care ne spune totul. Planetes asteres înseamnă stele rătăcitoare, spre deosebire de cele fixe, care nu își schimbă locul una față de alta. Pentru ei, întrebarea era alta decât la babilonieni. Cerul trebuia să fie un loc al ordinii și al cercurilor perfecte, deci cum se poate ca o planetă să meargă înapoi?
Primul răspuns cunoscut îi aparține lui Eudoxos din Cnidos, în secolul al patrulea înainte de Hristos. El a imaginat fiecare planetă purtată de mai multe sfere transparente, așezate una în alta, care se rotesc în jurul aceluiași centru, Pământul, cu axe și viteze diferite. Prin combinarea lor, planeta descria pe cer o curbă ca un opt întins, iar în anumite puncte se întorcea. Calippos a mai adăugat sfere, iar Aristotel a făcut din ele un sistem fizic al lumii, în care cerul chiar este făcut din sfere de cristal.
Soluția care a durat cel mai mult a venit mai târziu, în secolul al treilea înainte de Hristos, la Apollonios din Perga. Fiecare planetă se mișcă pe un cerc mic, numit epiciclu, al cărui centru se mișcă pe un cerc mare în jurul Pământului. Când planeta e în partea de jos a cercului mic, mișcarea ei se scade din cea a cercului mare, iar planeta pare că dă înapoi. Hiparh a perfecționat modelul, iar Ptolemeu, în Almagest, pe la 150 după Hristos, l-a adus la forma finală, cu un punct special numit ecuant. Timp de mai bine de o mie cinci sute de ani, astronomii din lumea greacă, arabă și latină au calculat cu el pozițiile planetelor, iar astrologii l-au folosit la fel.
În aceeași perioadă a existat și o idee mult mai apropiată de adevăr. Aristarh din Samos, în secolul al treilea înainte de Hristos, a susținut că Soarele este în centru și că Pământul se învârte în jurul lui. Opera lui s-a pierdut, dar îl cunoaștem din ce spune Arhimede. Ideea nu a prins. Se spunea că dacă Pământul s-ar mișca, am vedea stelele schimbându-și poziția în timpul anului, iar un astfel de efect nu se vedea. Se vede, dar este atât de mic încât a fost măsurat abia în 1838.
Evul Mediu și Renașterea
Astronomii din India, ca Aryabhata, care a scris în anul 499, au descris și ei mișcările planetelor prin cicluri și epicicluri, iar Aryabhata a spus deschis că stelele par să se învârtă pentru că Pământul se rotește în jurul axei lui. Savanții din lumea islamică au corectat modelul lui Ptolemeu cu observații mai bune, iar la Maragha, în secolul al treisprezecelea, Nasir al-Din al-Tusi a găsit o combinație de cercuri care înlocuia ecuantul. Ibn al-Shatir, în secolul al paisprezecelea, a obținut un model foarte apropiat de cel pe care îl va folosi Copernic.
În 1543, Copernic a publicat cartea în care punea Soarele în centru. Argumentul lui cel mai frumos era chiar mișcarea retrogradă. Nu mai aveam nevoie de un epiciclu pentru fiecare planetă. Dacă Pământul se mișcă, retrogradările apar de la sine, ca urmare a faptului că ne depășim unii pe alții. Ce necesita zeci de cercuri într-un sistem se explica acum cu un singur gest, mutarea centrului.
Dovada decisivă a venit mai târziu. Tycho Brahe a măsurat pozițiile planetelor cu o precizie nemaiîntâlnită, iar Kepler, studiind datele despre Marte, a descoperit în 1609 că planetele merg pe elipse, nu pe cercuri, și că viteza lor se schimbă pe drum. În 1610, Galilei a văzut cu luneta fazele lui Venus, pe care sistemul lui Ptolemeu nu le putea explica. Newton a închis povestea în 1687, arătând că aceeași forță care ține Luna pe orbită ține și planetele în jurul Soarelui.
Retrogradarea în astrologie
Astrologii nu au așteptat explicația. Încă din vechime, o planetă retrogradă a fost privită ca o planetă care lucrează altfel. Astrologii medievali o considerau mai puțin capabilă să își ducă la bun sfârșit rolul. Astrologia modernă a păstrat ideea, dar a schimbat accentul. Retrogradarea nu mai e un blestem, ci o invitație de a merge spre interior, de a relua, de a revedea.
Sunt trei momente la fiecare perioadă retrogradă. Prima staționare, când planeta se oprește și se pregătește să se întoarcă, este de obicei momentul în care se simte cel mai puternic tema ei. Urmează drumul înapoi, când lucrurile legate de planetă par încurcate sau încetinite. A doua staționare, când planeta își reia mersul direct, aduce o limpezire, dar ea are nevoie de câteva săptămâni ca să capete din nou viteză. Mai există umbra, adică intervalul în care planeta trece prin gradele pe care le va parcurge și retrogradă. Se spune despre Mercur retrograd că problemele încep uneori cu două sau trei săptămâni înainte și se termină după ce planeta a revenit la gradul pe care îl avea la început.
Ce poți face când o planetă este retrogradă
Nu există nicio dovadă științifică că retrogradările influențează ceva. Dacă totuși vrei să folosești perioadele astfel, aici sunt câteva indicații pe care le dau astrologii și care sunt, în fond, sfaturi bune oricând.
La Mercur retrograd, cuvintele care încep cu re sunt prietenii tăi. Recitește, revizuiește, reia, repară, reorganizează. Fă copii ale fișierelor importante, verifică de două ori biletele, orele și adresele, citește cu atenție înainte să semnezi. Dacă poți amâna cumpărarea unui telefon, a unui calculator sau a unei mașini, amână-o, iar dacă nu poți, verifică mai bine. E un moment bun să reiei legătura cu oameni din trecut și să termini proiecte lăsate la jumătate. Este un moment mai puțin bun pentru lansări și pentru decizii pe care nu le poți retrage.
La Venus retrograd, nu face schimbări mari de imagine și nu începe relații sau cheltuieli mari în grabă. Trecutul se întoarce adesea în această perioadă, uneori sub forma unui fost partener. Ai ocazia să te întrebi ce prețuiești cu adevărat, în dragoste și în bani, și să repari ce se mai poate repara.
La Marte retrograd, energia scade și furia se aprinde mai ușor, deci nu începe bătălii, nici proiecte care cer forță și viteză. Este mai bine să termini ce ai început decât să te arunci în ceva nou. Cine are pe vremea aceasta o operație care se poate programa altfel, o poate amâna.
Jupiter și Saturn retrograde cer o evaluare a convingerilor, respectiv a obligațiilor și a limitelor. Sunt perioade potrivite pentru bilanț. Uranus, Neptun și Pluton stau retrograde o treime din an, deci sunt mai degrabă un fundal al anului. Efectul lor se vede mai mult în schimbările interioare lente, decât în evenimentele zilnice.
Dacă ai o planetă retrogradă în harta natală, aceasta se exprimă de obicei mai încet și mai în interior. O planetă retrogradă la naștere nu înseamnă o slăbiciune. Oamenii cu Mercur retrograd gândesc adesea mai adânc și mai atent decât ceilalți, iar cei cu Venus retrogradă iubesc cu o intensitate pe care nu o arată oricui.
Să ținem minte
Mișcarea retrogradă este una dintre puținele iluzii cerești pe care le putem verifica singuri, cu răbdare și cu o planetă urmărită săptămâni la rând. A pus la treabă mințile celor mai mari astronomi ai lumii și a dus, pas cu pas, de la sferele lui Eudoxos la elipsele lui Kepler. În astrologie ne învață ceva mai simplu. Uneori, pentru a merge înainte, trebuie să ne întoarcem puțin, să revedem ce am făcut și să ne reluăm drumul cu mai multă luciditate. Pe site poți vedea cu precizie de minut când intră și când iese din retrogradare fiecare planetă și ce înseamnă asta în harta ta, cu ajutorul calculatorului de obiecte retrograde.
