Astrosens

UMBRE PE PEREŢI

1061 citiri calimanr 31 august 2019

Abonare 2

Casa noastră era mai retrasă, în capăt de stradă, cu ferestre care dădeau spre zidurile altor case, părăsite nu-ştiu-de-ce. Fiind mai înaltă decât toate celelalte, de multe ori priveam acoperişurile locuri de promenadă pentru jivine mici sau zburătoare. Când era lună şi cer senin mă jucam cu umbrele pe pereţii casei alăturate. Era simplu: luam o lumânare aprinsă, o aşezam în faţa ferestrei deschise astfel încât lumina să se impregneze uniform pe zidul vecin şi, cu degetele răsfirate, făceam căluţi, pisici, căţei, balauri şi le plimbam umbra pe peretele mare, devenit proiector pentru producţii fantastice.
Siluetele se mişcau rapid, ascultătoare de cele mai multe ori. Când mă mişcam şi eu, cumva suprapunându-mi conturul cu personajele din poveste, atunci se întâmpla ca eu, umbra din perete, să mă ridic un pic, ori să-mi crească brusc gâtul sau să mi se umfle capul, care se făcea rotund ca o minge de baschet. Când nu aveam urechi acolo, râdeam exploziv şi aruncam animăluţele mele în neant aducând alături umbre prelungi de libelule în zbor, cu ochi extremi şi aripioare translucide.
Dar nu tot timpul era aşa, pentru că nu tot timpul râdeam. Uneori doar aşezam lumânarea aprinsă şi spectacolul începea fără mine. Iar eu priveam cum formele, umbrele, se joacă singure pe perete, rugându-se de mine să le dau măcar două-trei degete. Se aruncau, umbrele, în crengile copacilor şi prin vânt le ondulau şi prindeau viaţă din frunze. […]
Dacă nu aş fi avut sentimentul, acelaşi ca atunci când privesc mult în oglindă, că al doilea eu devine singular, poate aş fi continuat să mă joc cu umbre pe pereţi.
Este normal ca ele să existe, numai că trebuie înlănţuite sau legate .